Tulburările de anxietate sunt frecvent întâlnite în rândul pacienţilor din cabinetele psihologice. Un pacient apelează la psihoterapie în momentul în care simptomele sale îi crează un distres semnificativ sau îi afectează semnificativ activitatea şi relaţiile cu ceilalţi.
În prima şedinţă se pun bazele relaţiei terapeutice, se conturează imaginea de ansamblu, se discută aspecte legate de colaborare şi modul de desfăşurare a şedinţelor. Apoi are loc un proces de evaluare psihologică, în urma căreia este identificată categoria şi specificul tulburării anxioase (dacă este cazul – ex. tulburare de panică, fobie specifică, anxietate socială, tulburare de stres post-traumatic, tulburare obsesiv-compulsivă, anxietate generalizată), precum şi factorii care au favorizat, declanşat, respectiv menţinut tulburarea. De asemenea, sunt identificate posibilele probleme asociate (ex. depresie, alte tulburări de anxietate, comportamente nesănătoase).
Deşi tulburările de anxietate se află sub o umbrelă comună, ele pot fi foarte diferite. Mecanismul comun include o serie de gânduri iraţionale care declanşează o teamă exagerată în situaţii în care aceasta nu se justifică. În anxietate, pacientul are îngrijorări legate de viitor, dificultăţi financiare, propria stare de sănătate, propriile simptome. Acestea sunt interpretate într-un mod negativ, adesea exagerat. Teama că se va întâmpla ceva grav se suprapune peste scheme cognitive mai profunde (pacientul se consideră vulnerabil, inferior, inadecvat sau incapabil să facă faţă).
Aceste gânduri distorsionate declanşează simptomele de anxietate, care se pot regăsi în planul fiziologic (ex. respiraţie accelerată, disconfort abdominal, ameţeli, palpitaţii, senzaţie de leşin), în planul emoţional subiectiv (ex. frică intensă, panică) şi în planul comportamental (modificarea comportamentului cu intenţia de a reduce anxietatea pe termen scurt, evitarea situaţiilor în care persoana anticipează că va avea anxietate).
După stabilirea unui diagnostic şi listarea problemelor, psihoterapeutul stabileşte împreună cu pacientul scopurile de intervenţie, printre care se pot regăsi: ameliorarea simptomelor de anxietate (în limite normale), eliminarea evitării situaţiilor temute, eliminarea comportamentelor de siguranţă, dezvoltarea abilităţii pacientului de a recunoaşte şi reduce simptomele de anxietate, dezvoltarea abilităţii de a identifica şi modifica gândurile iraţionale care declanşează şi menţin anxietatea, reducerea stării de activare şi tensiune a corpului, reducerea timpului petrecut în îngrijorare. Un scop implicit al psihoterapiei este reducerea vulnerabilităţii pe termen lung a pacientului.
Tehnicile cognitive includ automonitorizarea, identificarea, provocarea şi modificarea gândurilor nesănătoase, găsirea unor gânduri alternative sănătoase, testarea prezicerilor negative, combaterea catastrofării şi a îngrijorărilor excesive. Tehnicile comportamentale includ expunerea graduală la stimuli, situaţii, gânduri sau simptome ce declanşează anxietatea, exerciţii comportamentale, tehnici de relaxare, tehnici de respiraţie, controlul contextului în care are loc comportamentul, modelarea consecinţelor comportamentului, recompensarea comportamentelor sănătoase, monitorizarea şi planificarea activităţilor dorite.
O variabilă foarte importantă în eficienţa intervenţiei o constituie motivaţia de schimbare a pacientului şi efortul pe care acesta este dispus să îl depună în scopul schimbării. Totuşi, acestea sunt influenţate mult de gradul de autocunoaştere şi de acceptare a propriei persoane, iar dezvoltarea acestuia poate constitui un obiectiv general al psihoterapiei.
