Relationare: Stiluri de atasament

Ataşamentul este descris ca o conexiune psihologică de durată cu o persoană semnificativă, ce creează plăcere în momentele de interacţiune şi este liniştitoare în momente dificile (Bowlby, 2008). Calitatea ataşamentului are un impact critic asupra dezvoltării noastre, şi a fost asociat cu bunăstarea psihologică (vezi articol). 

Stilul nostru de ataşament ne influenţează în permanenţă relaţionarea, începând cu selecţia partenerului nostru (vezi video) şi mergând până la progresul relaţiei sau încheierea relaţiei noastre. Stilul de ataşament începe să se formeze în copilăria timpurie, prin ataşamentele semnificative pe care le avem cu ceilalţi, începând cu relaţia copil-mamă, şi continuă să funcţioneze ca un model de lucru pentru relaţiile de la vârsta adultă. Cunoaşterea propriului stil de ataşament ne poate ajuta să înţelegem punctele noastre tari şi vulnerabilităţile pe care le avem într-o relaţie (vezi articol).

Ataşamentul securizant

Adulţii cu acest tip de ataşament tind să fie mai satisfăcuţi în relaţiile lor. Copiii cu un ataşament securizant îşi privesc părintele ca pe o bază sigură de la care pot porni explorarea independentă a lumii. Un adult cu ataşament securizant are o relaţie similară cu partenerul său, se simte în siguranţă şi conectat, acordând o anumită libertate propriei persoane şi celuilalt. Aceştia oferă suport când partenerul lor simte distres şi la rândul lor, caută confort în celălalt partener când se simt tulburaţi. Relaţia între doi adulţi cu un ataşament securizant tinde să fie deschisă, sinceră şi egală, ambele persoane se simt independente, dar în acelaşi timp se iubesc. 

Ataşamentul anxios / preocupat

Persoanele cu un stil de ataşament anxios manifestă o disperare în căutarea unei relaţii, în care văd o ‘iluzie a siguranţei’. În locul iubirii autentice şi a încrederii, aceştia caută frecvent salvarea sau completarea de către partener. Deşi caută un sentiment al siguranţei agăţându-se de partener, acţiunile lor îl îndepărtează pe celălalt. Persoanele cu ataşament anxios acţionează disperat sau nesigur în cele mai multe cazuri, iar comportamentul acestora exagerează propriile lor frici (vezi video). Când se simt nesiguri pe sentimentele partenerului, sau nu se simt în siguranţă în relaţia lor, devin adesea ‘agăţători’, revendicatori sau posesivi cu partenerul. Ar putea interpreta acţiuni independente ale partenerului ca şi o confirmare a fricii lor. Spre exemplu, dacă partenerul lor începe să socializeze mai mult cu prietenii, s-ar putea gândi: “Vezi? Nu mă iubeşte cu adevărat. Sigur o să mă părăsească. Am ştiut eu că nu pot să am încredere în el/ea”.

Ataşamentul evitant / respingător

Persoanele cu acest stil de ataşament au tendinţa să se detaşeze emoţional de partenerii lor. Pot căuta izolarea şi se pot simţi ‘pseudo-independenţi’, asumându-şi rolul propriului îngrijitor. Deseori, aceștia par concentraţi pe propria persoană şi pot acorda o atenţie deosebită confortului propriu. Fiecare fiinţă umană are o nevoie reală de conectare, însă persoanele cu un stil de ataşament evitant şi respingător tind să ducă vieţi mai centrate pe interior, negând importanţa oamenilor dragi şi detaşându-se uşor de aceştia. Au abilitatea de a se închide pe plan emoţional. Chiar şi în situaţii cu emoţii puternice, sunt capabili să îşi ‚dezactiveze’ emoţiile şi să nu reacţioneze. Spre exemplu, dacă partenerul lor este tulburat şi ameninţă să îi părăsească, ar răspunde spunând „Nu îmi pasă”.

Ataşamentul evitant / temător

Persoanele cu acest stil de ataşament trăiesc într-o stare ambivalentă, în care le e frică să fie prea apropiaţi, dar şi prea detaşaţi de ceilalţi. Încearcă să îşi controleze emoţiile dar nu reuşesc, întrucât nu pot fugi pur si simplu de propriile emoţii. Se simt însă copleşiţi de reacţiile lor emoţionale şi experenţiază frecvent ‘furtuni emoţionale’. Aceştia tind să aibă dispoziţii imprevizibile. Îşi privesc relaţia printr-un model în care au nevoie de apropierea celorlalţi pentru a îşi îndeplini nevoile, însă cred că dacă se apropie prea tare, ceilalţi îi vor răni. Persoana la care caută siguranţa este de multe ori aceeaşi persoană de care le e frică să se apropie. Ca rezultat, nu au nici o strategie organizată de a îşi satisface nevoile cu ajutorul celorlalţi.

 

Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, poate că vă regăsiţi deja mai mult sau mai puţin într-un anumit stil de ataşament. Pentru o funcţionare optimă în cadrul relaţiilor noastre, este important să înţelegem şi de ce avem un anumit stil de relaţionare. De ce relaţionăm de cele mai multe ori în felul în care o facem? De ce avem tendinţa frecvent să părăsim o relaţie când anticipăm un angajament? De ce avem tendinţa să ne agăţăm de partener o dată ce intrăm într-o relaţie? De ce avem tendinţa să ne retragem sau să căutăm confort într-o altă persoană? 

O astfel de autocunoaştere ne poate ajuta să flexibilizăm anumite tipare rigide de gândire şi acţiune şi să decidem mai frecvent cum dorim de fapt să relaţionăm cu persoana de lângă noi, în funcţie de situaţia prezentă. O astfel de autocunoaştere ne poate ajuta şi să înţelegem mai bine reacţiile pe care le avem. Cât din reacţia mea faţă de celălalt se datorează comportamentului său, şi cât se datorează propriilor mele aşteptări, frici sau convingeri? Reacţionez la celălalt, sau reacţionez la propriile mele temeri interioare?

Aceste moduri de relaţionare au o componentă importantă de învăţare socială. Este posibil să fi dezvoltat anumite ‘reguli de bază’ prin interacţiunea cu ceilalţi, în funcţie de anumite nevoi prezente la un moment dat, în funcţie de anumite reacţii observate. Este posibil să fi învăţat în timp anumite comportamente în cadrul unor contexte de viaţă în care ele funcţionau pentru noi, în care am interiorizat lucruri pe care le-am auzit sau le-am văzut la cei apropiaţi.   

Există o serie de întrebări care pot să vă ajute în explorarea acestui traseu. Care sunt beneficiile pe care le au convingerile mele (ex. că am nevoie de cineva care să mă salveze, sau că independenţa mea mă protejează de suferinţă)? Ce avantaje îmi aduc comportamentele mele? Oare de ce relaţionez astfel? Am mai avut situaţii în care am reacţionat similar? Când şi în ce situaţii am început să reacţionez şi să mă comport astfel în legătură cu ceilalţi? Oare a existat vreodată un context în care era adecvat un astfel de comportament? În care aveam nevoie să fac asta? Cum m-aş simţi dacă nu m-aş comporta astfel? 

Un rol puternic în modul de a privi relaţiile cu ceilalţi îl au şi schemele noastre cognitive (tipare emoţionale şi cognitive dezvoltate încă din copilărie şi confirmate pe parcursul vieţii, care distorsionează interpretările noastre şi pot fi disfuncţionale într-o anumită măsură), dar acesta este un întreg subiect pe care am să îl dezvolt cu altă ocazie.

Într-o relaţie de ataşament pe care o formăm cu un partener semnificativ există şanse să perpetuăm un stil de ataşament deja existent (în special în cazul ataşamentului securizant), există şanse să perpetuăm un stil de ataşament nesănătos (atunci când relaţionarea cu celălalt activează anumite tipare pe care le avem, atunci când stilul celuilalt de ataşament interacţionează într-un mod problematic cu al nostru), dar este posibil şi să flexibilizăm aceste tipare, înspre dezvoltarea unui stil de ataşament mai sănătos (ex. în interacţiunea cu un partener securizant). 

Astfel, relaţiile cu ceilalţi oferă o oportunitate de vindecare, în care avem şansa să corectăm anumite tipare sau să vindecăm anumite răni emoţionale, atunci când ele nu ne mai ajută în prezent. Dar povestea nu se încheie aici.

Puteţi parcurge şi un test gratuit aici, cu un rezultat sumar privitor la stilul vostru de ataşament.

Resurse:

Bowlby, J. (2008). Attachment. Basic books.

John Bowlby. (1988). “A secure base”, Ebook preview

Articol “How-your-attachment-style-impacts-your-relationship”

Articol “Attachment Theory (Bowlby)”

Video “The School of Life - PSYCHOTHERAPY - John Bowlby”

Video “The School of Life - How To Choose A Partner Wisely”

Test “Relationship Attachment Style”